O-fată.com

Încep un serial nou pe Netflix. Pun pauză, mă opresc după primul minut. Încep să scriu iar. Pur și simplu, așa îmi vine. Trebuie să mă opresc din ce fac, să scriu.
Zilele trecute, începusem o carte. După primele pagini, la fel…

Văd că scrisul îmi face rău fizic și, totuși, continui. E ca o operație pe viu. Am avut o pauză de vreo trei zile. Mă băgasem singură în depresii, după ce-am drenat aici tot gunoiul ăla care ieșea din mine.

Mă uit pe statistici și văd că mi-au citit blogul vreo 50 de oameni. Nu înțeleg cum. Nu-i fac reclamă, nu-l share-uiesc și, de dat, am dat doar celor cinci apropiați, oamenii mei de suflet. Am specificat că e anonim și va rămâne așa, deci sigur nu ei l-au dat mai departe.
Și-atunci, cine să vrea să vadă tot sângele din venele mele tăiate?

Scriu și mănânc. Mănânc o plăcintă cu brânză, din aia din foi subțiri congelată, pe care am băgat-o aseară în cuptor.

I love comfort food! 🫶

Ca pe orice altă dependență pe care am avut-o la viața mea, nu o las să pună stăpânire pe mine. E un mecanism de coping pe care îl folosesc ocazional. Funny cum folosim atâtea lucruri rele, să ne facem bine. Câteodată fumez, alte dăți vapez, social media, shopping, dulciuri, călătorii, câteodată munca… Da, sunt multe. Dar sunt conștientă de fiecare în parte și încerc să le țin sub control.

Ah!! Asta, altă bubă… controlul ăsta…
Cert este că m-a scăpat de multe în viață. N-am devenit dependentă de droguri sau de alcool, cu toate că au fost prezente în viața mea.

M-a ajutat să fiu mereu prezentă, atentă, eficientă.
Și, cu toate astea, nici controlul n-aș zice că e în exces. Poate mai mult decât la oamenii normali, dar sigur mai puțin decât la niște nebuni de care am auzit eu… 🙂

Nici nu mai știu de ce-am început să scriu, ce voiam de fapt să spun. Probabil nici nu conta.

O să mă-ntorc să-mi trăiesc viața, așa cum știu eu mai bine. Da, știu, nu e viața perfectă la care visam, dar m-am săturat să-mi jupoi pielea de pe mine ca să ajung acolo.
Am avut prea mult timp în cap o himeră de viață superbă ca dracu’, la care nu puteam ajunge deloc. Precum telefoanele alea cu bateria stricată, pe care le ții conectate la priză non-stop, dar mai mult de 25% nu mai încarcă. Cam atât reuşeam şi eu, apoi mă împotmoleam.
Poate țintisem prea sus, cine știe… Iar intră sindromul impostorului pe furiş.

Nu înseamnă că am renunțat să visez, doar că nu mă mai biciuiesc că n-am ajuns acolo unde voiam eu.
Și mai încerc, dar cu gingășia unui bichon, nu cu forța unui pitbull.

Ce mi-e scris, în frunte mi-e pus. Vorba aia, n-am scăpat eu de altele mai rele, sigur nu scap nici de viața aia.