O-fată.com

Văd prin oameni. Îi văd pe cei buni. Îi simt pe cei răi. Miros de la distanță prefăcătoria şi-mi provoacă repulsie.
Intențiile se ascund greu de mine, sunt foarte sensibilă la schimbările bruște. La nuanțe.

Uneori mă întreb cum de oamenii nu m-au putut citi pe mine.
Cum de am reușit să ascund atât de bine toată durerea, tot haosul. Am ştiut să le îngrop bine.

În afară de trei, patru oameni, toată lumea crede că sunt o femeie puternică, independentă, foarte sigură pe ea.

Adevărul e că abilitatea asta de a-i citi pe ceilalți nu a apărut din senin. Am învățat-o în timp. Am învățat să observ schimbările mici, tonul, energia, intenția din spatele cuvintelor, pentru că la un moment dat, faptul de a nu vedea lucrurile la timp a avut consecințe. Grave.

În același timp, am învățat să mă ascund.
Nu din dorința de a părea altceva, ci din necesitate. Să nu fiu prea mult. Să nu încurc. Să nu cad. Să funcționez.

De fapt poate-mi doream să fiu altcineva. Cine dracu şi-ar fi dorit să fiu eu? Nici măcar eu.

Am devenit puternică nu pentru că așa m-am simțit, ci pentru că așa a trebuit să fiu. Nu mai puteam permite să mi se simtă slăbiciunile, fricile.
Independentă, pentru că nu era nimeni lângă mine care să preia greul.
Sigură pe mine, pentru că nesiguranța nu a fost o opțiune avantajoasă. Şi nu e nici acum.

Urăsc plângăceala asta, dar iese din mine şi n-o s-o opresc. Cel puțin nu încă. Nu ştiu încă ce vrea de la mine, dar o s-o las să curgă.

Oamenii nu m-au citit pentru că nu le-am dat semnale clare. Nu am plâns public. Nu m-am destrămat. Am livrat rezultate, stabilitate, control, siguranță.     Și mulți cred ce văd, fără să pună la îndoială. Vorba aia, lumea asta e clădită de zei imaginari.

Paradoxul e că cei care duc cel mai mult, sunt de multe ori, cei mai invizibili. Fac cel mai puțin zgomot. Cer cel mai puțin ajutor. Rezistă cel mai bine la suprafață.

Sunt amuzanți, plăcuți. Par să le aibă pe toate.

Victimele abuzurilor sexuale au toate ceva în comun. Atrag prădătorii cu mirosul lor de carne de tun. Precum adulmecă lupii, mieii fără cioban. Copiii şi oamenii fără protecție, traumatizați, au un miros aparte. Cei care nu s-au simțit iubiți, nu s-au simțit în siguranță, atrag abuzatorii fără să spună sau fără să facă nimic. Ca şi cum pe ei scrie mare, VICTIMĂ DISPONIBILĂ.

Câte corpuri abuzate şi amorțite or fi în lumea asta… mi-e groază să mă gândesc. Acum, că am portalul ăsta senzorial deschis, îi simt, îi văd.

Îmi dau voie să accept că nu sunt singură.

Aş vrea să scriu despre raze de soare, vacanțe exotice şi iubire pură, dar momentan nu-mi vine.

E ok, scriu destui despre asta.

O veni şi la mine ziua aia. Momentan încă mă minunez că scriu. Şi cât curge scrisul ăsta….

Please make it stop!

De fapt cred că evit următorul capitol…. Văd că trag de timp…. Deja mă cunosc bine.

De un lucru sunt conştientă. Că îmi dau voie să fiu. Să mă plâng (aş zice eu în viața mea reală), să fiu vulnerabilă, să mă deschid. Să scriu lucruri pe care n-am avut curaj să le rostesc.

Ce face anonimatul ăsta…..

Oare cine-am fi noi, dacă nu ne-ar cunoaşte nimeni? Cât de diferiți am fi? Am mai purta atâtea măşti? Am mai avea atâtea frici?

Tu cine eşti când nu te vede nimeni?