O-fată.com

Bucăți din memoria mea sunt făcute cioburi și parcă spulberate în Univers. Nu am o linie clară, nu am o poveste spusă cap-coadă. Am goluri mari. Zone întregi din viață care pentru mine sunt ceață, tăcere, spațiu alb.

Și uneori, fără avertisment, apare câte un fragment. Un flash. O imagine. O senzație. O bucățică de viață care revine dintr-un loc pe care nu știam că-l mai am.

De multe ori stau și mă întreb dacă asta se întâmplă din cauza traumei sau dacă pur și simplu memoria noastră are o capacitate limitată. Ca vechile DVR-uri. Ca acele casete peste care înregistram din nou și din nou, pentru că nu aveam destul spațiu. Și mă gândesc că poate exact asta s-a întâmplat și cu mine. Prea multe evenimente. Prea mult într-un timp prea scurt. Prea multă viață comprimată într-un număr mic de ani.

Poate că memoria oamenilor care au avut o viață relativ liniară, previzibilă, fără groază, fără supraviețuire, fără căderi violente, funcționează altfel. Poate că ei își pot aminti cu ușurință ce li s-a întâmplat pentru că n-a fost nevoie să se apere de propriile amintiri. Pentru că viața lor a curs, nu a explodat.

A mea n-a curs. A venit în valuri brutale. Și atunci memoria mea n-a mai avut timp să așeze lucrurile frumos, cronologic, coerent. N-a fost despre „a ține minte”, ci despre „a rezista”. Despre a rămâne în viață. Creierul meu n-a scris o poveste. A aruncat fragmentele într-un sertar de urgență, le-a pus pe pauză, le-a rupt în bucăți suficient de mici cât să nu mă distrugă.

Așa că nu cred că am uitat. Cred că multe lucruri n-au fost niciodată legate între ele. Au rămas suspendate. Fără început și fără sfârșit. Fără narațiune.Și poate de asta revin acum. Nu toate, nu deodată, ci câte una, când pot. Când sunt suficient de întreagă ca să le țin. Nu când eram în pericol, nu când eram în hău, ci acum, când există un pic de liniște, când nu mai e nevoie să supraviețuiesc în fiecare secundă.

Memoria mea nu e stricată, e doar modelată pentru ce a trebuit să duc. Nu e prea plină, a fost forțată să fie selectivă, să mă protejeze. Să mă lase să merg mai departe.

Și poate că ce fac acum nu e să-mi recuperez trecutul, ci să-l adun, bucată cu bucată, fără grabă, fără obligația de a ști tot. Doar să pot sta cu ce apare. Să-l pun într-o formă care să nu mă mai rănească.

Poate că asta sunt memoriile mele. Nu o poveste continuă, ci o reconstrucție din cioburi care, puse laolaltă, încep să semene cu adevărul de mult îngropat.

Capitolul 1.

Mă trezesc în cazarma unei jandarmerii, undeva în Turcia. Nu știu exact unde sunt, în ce oraș, ce lună e… ştiu doar că e frig și câteva fete stăm în jurul unei sobe mici, unde ne încălzim mâinile.

Mă bucur totuși că sunt aici, chiar dacă jandarmii turci care ne păzesc par că râd de noi. Nu-i înțeleg ce zic, dar nici nu mai contează, măcar am scăpat… Am pe mine un pardesiu din piele întoarsă, prea subțire parcă pentru frigul pe care-l simt până în oase. Gândurile-s departe… mă gândesc cum am ajuns în situația asta. Cum dracu ajung mereu în situații atât de periculoase?Îmi refac în cap tot scenariul ultimei bucăți din viață, nici nu-mi dau bine seama cât a durat bucata asta, pare cât o viață… cel mai probabil 2–3 luni…. poate puțin mai mult….

Mă trezesc speriată. Ațipisem pe scaun și unul din colțurile trench-ului atinsese soba și luase foc, mirosea a piele arsă şi fum înnecăcios.

Mișto! Acum am și-o gaură arsă în trench-ul ăsta și-așa inutil. Mă uit spre jandarmii care continuau să râdă din orice făceam.

A doua zi urma să fim transferate la închisoarea din Istanbul, de unde se presupunea că ne vor trimite în țară. Doar că nu știam cât voi sta acolo și cum voi fi tratată, eu, o victimă a traficului de persoane, care se zbătuse din răsputeri să ajungă la ei.

M-am luptat, la propriu, pentru viața mea. Nici nu știu cum am avut norocul să mă găsească jandarmii în pustietatea aia, mă chinuisem atât de mult în toată perioada asta să ajung la autorități… nimic nu părea să funcționeze.

Totul începuse într-un bar de lângă orașul în care mă născusem. Eram amică cu barmanul şi mă dusesem la o bârfă.

Abia împlinisem 18 ani.

Fugeam de-acasă de când eram copil, dar acum în sfârșit puteam să plec definitiv. Puteam, în sfârșit, să fug din locul ăla care mă strânsese de gât toată viața, de toți oamenii care-mi făcuseră rău, să încep o viață nouă, frumoasă, undeva departe de-acolo. Doar la asta mă gândeam.

În bar intră doi bărbați și-o fată. S-au așezat la o masă, și-au comandat băuturi scumpe și ne-au întrebat pe mine și pe barman dacă vrem ceva, că fac ei cinste.

Ce?! Abia așteptam! Ce puști flămânzi în anii ’90 nu voiau băuturi gratis? Bine, eu probabil nu-mi învățasem încă lecția, dar aveam să mi-o învăț în cel mai brutal mod.

De câte ori mai comandau pentru ei, ne spuneau să ne luăm și noi ceva şi ușor, ușor, m-au invitat la masa lor, am vorbit diverse, am aflat că sunt din Buzău. Au povestit cum ei duc forță de muncă în Turcia, au tot felul de relații acolo în diverse domenii şi că se fac bani frumoși.

Chiar și fata care era cu ei urma să plece să lucreze acolo. Mă simțeam din ce în ce mai intrigată de subiect și îmi încolțise în cap ideea că asta era biletul meu de ieșire.

Discutând mai în detaliu, am realizat că n-am pașaport. Nu-mi trebuise niciodată, nici nu mă gândisem încă atât de departe. Pentru o clipă, gândul ăsta mi-a adus panică, gândul că visul meu de a pleca se dusese dracului.

M-au liniștit şi mi-au spus ce acte îmi trebuie să caut acasă și m-au asigurat că au relații peste tot, inclusiv la secțiile de pașapoarte de prin țară.

Ochii mi s-au luminat! Îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap. Rămăsese să ne întâlnim a doua zi, cu toate actele, să mergem să facem pașaportul.

Cine-ar fi crezut că lucrurile ar putea fi atât de simple? Că voi putea scăpa așa ușor de-aici? Că îmi voi începe viața undeva departe de calvarul ăsta și nu voi mai fi sclava propriei mele vieți, care deja părea că durează de o eternitate?…Cu gândurile astea am plecat a doua zi de-acasă, fără să spun nimănui. Ne-am întâlnit, am mers la pașapoarte, am depus actele şi în câteva ore puteau veni să-l ridice.

Gata! Aveam pașaport! O bucurie imensă mă învăluise și deja simțeam că nimic nu va mai fi la fel.

Îmi amintesc doar unul dintre numele celor doi, de fapt porecla, probabil pentru că era cel mai important și mi-a rămas întipărit în ADN. Porecla era în turcă şi părea foarte evidentă, tradusă era Bărbosul.

După ce ridicăm pașaportul, Bărbosul propune să plecăm spre Buzău, unde aveam să stăm câteva zile să pregătim plecarea. Erau multe lucruri importante de pus la punct și era nevoie să fim cu toții acolo.

Pe drum, făceam planuri, mi-au povestit că voi sta acasă la el, până pun ei la punct detaliile plecării.

În vreo două ore eram în Buzău. Am intrat într-un apartament în care locuia cu soția lui și unde mai erau două fete, cea de la bar și încă una, o fată foarte tânără, cu un păr blond lung și ochi albaștri şi triști.

Am fost întrebată dacă mi-e foame, mi-au arătat unde urma să dorm, în aceeași cameră cu fata blondă. Eram bucuroasă, totul se simțea ca o aventură și oamenii ăștia peste care dădusem păreau fix ce aveam eu nevoie.

Soția Bărbosului părea o femeie de treabă, s-a apucat imediat să facă ceva de mâncare. Atmosfera era veselă, cu excepția fetei blonde, care strica puțin vibe-ul cu privirea ei tristă, nu înțelegeam de ce nu se bucura, urma și ea să plece odată cu noi.

Vine seara și cei doi vin cu ideea să merg cu ei în club, să sărbătorim ce urma să fie noua mea viață, iar eu accept bucuroasă. Deja viața mea arăta din ce în ce mai bine.

Însoțiți și de fata cu care-i cunoscusem, ajungem într-un club din Buzău, care părea de parcă ar fi fost al lor, toată lumea îi știa, iar ei se comportau ca „acasă”. S-a băut mult. Am și dansat. Eram liberă. În sfârşit simțeam că viața e de partea mea, că nu mă mai pedepseşte.

La finalul serii, am urcat cu toții în mașină, veseli. De data asta, drumul a părut mai lung decât când am plecat spre club, dar n-am stat să mă gândesc prea mult, mă simțeam în siguranță.Cu ochii pe geam, văd cum trecem de plăcuța pe care scrie Buzău. Realizez că ieșim din oraș și întreb unde mergem. Mi se răspunde râzând că mergem să testăm ce servicii pot eu oferi, când voi pleca în Turcia, ca ei întotdeauna testează marfa înainte.

Am râs şi eu, neînțelegând gluma, ca apoi mintea mea să facă un click. O bilă uriașă, grea, metalică, îmi cade din gât în stomac și mă paralizează. Încep să înțeleg. Ușor, ușor îmi leg bucățelele de puzzle în cap. Revăd ochii albaștri și triști ai fetei blonde. Acum știu că ea deja știa.

Ajungem la un motel între Buzău și Rm. Sărat, undeva în pustietate, pe DN, iar ei mă asigură că totul va fi bine, dacă-i ascult, să nu-mi fac griji.

Printre frânturi îmi amintesc cum deschid portiera maşinii şi încerc să fug în câmpul întunecat şi acoperit cu o zăpadă groasă, parcă în reluare….. Cum sunt prinsă, băgată într-o cameră pe care o încuie, cum sunt bătută. Îmi amintesc de țipetele mele care se izbeau de pereți şi pe care parcă nu le auzea nimeni.

Mi-i amintesc pe ambii dezbrăcați, ochii galbeni și turbati ai Bărbosului, urletele surde din capul meu care se spărgeau în gol și viol repetat până în zori.

Dimineața, deja îmi înțelesesem soarta. Știam acum că visul meu era de fapt cel mai oribil coșmar.

Realizez că de multe ori descriu perioade din viața mea, complet detașată, ținând cursul narativ ca și cum aș citi un paragraf de ziar, fără să simt sau să resimt ce-am trăit atunci.

Am blocat complet durerea întâmplărilor, pentru a putea supraviețui, pentru a nu mă simți „bătută de soartă”.

Și chiar dacă înțeleg că circumstanțele, contextul, m-au dus pe unde am ajuns, nu pot să nu simt câteodată, din ce în ce mai rar ce-i drept, dar chiar și acum, după 30 de ani, o urmă de vină.

„Cum ar fi fost dacă… dacă aș fi ales altfel, dacă aș fi fost «normală», dacă…”Îmi scriu amintirile și încerc să-mi dau seama ce vreau să transmit. Să mi se pară viața mea măruntă, atât de importantă încât să scriu despre ea?

Chiar dacă sunt “in my 40’s”, mă simt de parcă aș avea 200 de ani. Am trăit prea multe vieți într-una și dacă-n toți anii ăștia mi-am dorit să scriu o carte, acum când în sfârșit m-am apucat, îmi dau seama de ce n-am făcut-o până acum.

E prea mult. Prea multă durere, prea multă rușine, prea multă vinovăție.

Ajunși în apartamentul în care aveam să mai stau câteva zile, lucrurile îmi deveneau din ce în ce mai clare, pentru cât înțelegeam eu la vârsta aia.

Trimisă în camera „mea”, unde într-un colț de pat era fata blondă, pentru prima dată am început să vorbim. Mi-a spus ce aflase și că urma să plecăm „la produs” la turci, Bărbosul și celălalt partener erau pești. Am întrebat-o de ce n-a încercat să fugă, că eu plănuiesc să prind un moment de neatenție să fug.

Mi-a povestit cu groază că nu avem nicio șansă, că toată lumea îi cunoaște și că oricine ne găsește ne va aduce înapoi la ei, încercase ea.

În zilele următoare, pline de tensiune, s-a pregătit plecarea. Am plecat doar cu cei doi și fata din bar, cu mașina, fata blondă a mai rămas câteva zile, cred că pe motiv că nu se simțea bine. A fost un drum lung, care părea că nu se mai termină, mai ales că cei doi deveniseră ei înșiși, de când se dăduseră cărțile pe față.

Partea ciudată în toată povestea asta era că fata de la bar părea că e de acord cu toată afacerea asta. Nu dădea semne că nu i-ar conveni ceva, că s-ar simți în pericol, că ar vrea să fugă… îmi era atât de greu să înțeleg…

Într-un final am ajuns în Turcia. Pe tot parcursul drumului, părea că peste tot se salutau și se cunoșteau cu toți, iar asta îmi adâncea frica, că nu voi scăpa niciodată din încrengătura asta.

Ca un paradox, locul în care ajunsesem era un colț de rai. O familie de turci în vârstă, cu o casă frumoasă, cu o livadă imensă de măslini și mandarini în curte, care îi tratau cu mult respect și drag pe cei doi, dar mai ales pe Bărbosul. Se purtau de parcă era copilul lor. De cum am ajuns au întins o masă mare, cu mâncare bună, muzică turcească și veselie. Vorbeau doar în turcă. Am încercat să le spun ceva în engleză, dar nu înțelegeau. Mi-am dat seama că nu voi putea spune nimănui prin ce trec, decât dacă voi învăța să vorbesc turcă, adică never?!

Și de ce oamenii ăștia îi tratau așa frumos???? Cine credeau că sunt animalele astea, să merite să fie respectați?

Din când în când, prindeam conversații la telefon în română, de unde mai trăgeam ceva concluzii. Știam că se pregătește ceva, că cineva (încă nu știam cine) găsise o casă de închiriat nu știu unde, că fuseseră niște probleme cu poliția la casa dinainte, că fuseseră niște razii din cauza unei fete, dar că reușiseră să scape și să se mute. Acolo urma să mergem și noi curând.

Mai târziu, într-o altă conversație, înțeleg că s-a întâmplat ceva grav, fără să se spună ce. O întreb pe fata de la bar, care părea afectată de ce aflase şi care-mi spune că fata blondă murise, se aruncase pe geam, din apartamentul Bărbosului. Etajul 7.

Vestea asta m-a înghețat. Mi-era clar că după ce-și analizase toate opțiunile, asta a considerat ea că e singura ieșire. Trebuia să fiu puternică să găsesc o soluție.

M-am strecurat din casă și am fugit în oraș. Alergam pe străzile orășelului micuț și strigam „help”! M-am oprit în fața a ceva ce părea un sediu de ziar și am încercat să le explic în engleză unor persoane din interior, care beau ceai, ce pățisem. Nu prea părea nimeni să înțeleagă nimic… Mă simțeam disperată și epuizată. La un moment dat, parcă de nicăieri, au apărut cei doi și mi-au transmis pe un ton calm să mă îndrept spre mașină, dacă nu vreau să se termine urât. Am înghețat.

Au strâns câteva mâini, s-au salutat respectuos cu câțiva localnici și ne-am îndreptat spre mașină, unde i-am auzit discutând că vom pleca chiar în momentul ăla mai departe.

Apoi Bărbosul mi-a ținut un discurs amenințător, prin care mi-a transmis să-mi bag mințile-n cap și să nu mai încerc diversiuni de genul ăla, că nu voi sfârși bine. Că toți sunt oamenii lui și n-am unde să fug.

Am înghițit în sec, tocmai trăisem pe pielea mea ce-mi spusese fata blondă…Pe seară, am ajuns la vila în care urma să locuim. Acolo mai erau 2–3 fete, plus cea de încredere, omul lor de legătură.

Am fost pusă sub supraveghere constantă și i s-a transmis madamei că sunt „fata cu probleme”, să mă dea doar la clienți de încredere și să fie non-stop cu ochii pe mine. Mi-am dat seama că tactica pe care o folosisem până atunci fusese greșită și sigur nu va mai funcționa. De fapt, nu funcționase nici până atunci… Știau la ce să se aștepte de la mine, încercasem deja de câteva ori să fug sau să atrag atenția și la asta se așteptau pe mai departe.

Am decis să mă prefac resemnată, să pară că-mi doresc să fiu acolo și, ușor, ușor, să găsesc altă cale să fug. De la o zi la alta eram mai drăguță, începusem să mă bag în vorbă cu celelalte fete, să fiu atentă la ce se vorbește, să întreb cuvinte în limba turcă, să înregistrez tot. Cred că trecuse vreo săptămână în care nu se întâmplase mare lucru, fetele celelalte aveau clienții lor fideli, oameni siguri, și plecau seara la ei. Eu încă nu prezentam încredere, dar mi-o construiam mocnit și conștient.

Îmi pusesem în cap să învăț măcar câteva cuvinte în turcă și, la primul client la care voi merge, să-i explic ce se întâmplă. După încă vreo câteva zile, când deja „relațiile” mele cu cei din casă începuseră să înflorească, am fost anunțată că par pregătită să ies cu primul client. Mi s-a făcut instructajul: trebuia să fiu drăguță, banii îi luam înainte și, mai ales, să nu încerc vreo tâmpenie. Una din fete aflase cine va fi clientul și mi-a transmis să nu-mi fac griji, că e „de-al casei”.

Pentru mine, vestea asta nu sunase liniștitor. Cum aveam să fac vreo mișcare, dacă era omul lor? Cum puteam să-mi duc planul la bun sfârșit?! A fost momentul în care mi-am dat seama că voi avea mult de îndurat, dacă toți erau de-ai casei… nimeni, niciodată, nu mă va ajuta!

Era toiul nopții. Ne-am pregătit, s-a stabilit întâlnirea și-am plecat spre locul unde urma să se facă tranzacția. Îmi bătea inima ca unui pițigoi prins și strâns tare în pumn. Să fi mers 15–20 de minute cu mașina, când aud: „uite-l acolo”, și madame face semn cu degetul spre o mașină pe marginea drumului. Tragem în spatele ei și, în timp ce coboram, din spate se aud girofaruri și o mașină de poliție trage lângă noi în viteză.

Am un moment de panică, care se transformă în câteva secunde în disperare amestecată cu extaz.

E scăparea mea! Am reușit! Încep să țip din nou: „HELP! HELP!”

Ni se pun cătușele și suntem duși la secție. Un soi de fericire caldă mă cuprindea cu fiecare minut care trecea. Madame mă sfătuia să-mi țin gura, că Bărbosul va rezolva repede și vom ieși de-acolo în aceeași seară.

Și nu mințea.

Nu trecuseră nici 2 ore și am fost eliberați. Pentru mine deja era un coșmar care se repeta la infinit. Ca să nu mai zic că tot teatrul pe care-l jucasem să le câștig încrederea era acum compromis…

S-a luat pe loc decizia să ne mutăm, chiar ziua următoare. Erau deja prea mulți ochi pe ei, oamenii reacționau, orașul se frământa. Au decis că trebuie să lase lucrurile pentru puțin timp să se liniștească și o pauză părea lucrul cel mai potrivit.

A doua zi s-au încărcat două mașini cu bagaje și cu toții am pornit spre alt oraș. Sau cel puțin așa credeam.

Am ajuns spre seară undeva în pustietate la un hotel care părea de lux. Era singura clădire pe o rază de câțiva kilometri și părea totuși destul de populat. Nu mi-a luat mult să înțeleg că era un hotel special destinat acestor tipuri de activități.

În hotel erau doar prostituate și clienți. Ni s-au arătat camerele în care aveam să locuim și ni s-au explicat regulile foarte stricte. Aveam să fiu acolo o perioadă, nu știam exact cât. Speram doar că voi reuși să găsesc repede o soluție.

Partea proastă era că, la vremea aia, nu toată lumea avea încă celulare și era mai greu să reușesc să găsesc un client care avea.

Trăirile mele din perioada aia de câteva luni cred că sunt amestecate. Am bucăți de vid total, mă amorțeam cu alcool să pot face față, sau de totală disperare când eram trează, că nu găseam scăpare.

Într-una din seri am avut în sfârșit noroc. Unul dintre clienți avea telefon. Trebuia s-o gândesc bine. Ei cunoșteau regulile, n-aveau voie să mă lase să le folosesc telefonul. Știam că va trebui să mă prefac că-mi place acolo și că e alegerea mea, chiar dacă fizic mi se întorcea stomacul la gândul ăsta.

În același timp, trebuia să nu beau prea mult, să pot rămâne lucidă și să încerc să-l fac praf pe mușteriu. Gândul meu era doar la telefon și la momentul în care o voi putea suna pe mama.

Orele se scurgeau, el se îmbăta din ce în ce mai mult. În secunda în care a căzut lat, am luat telefonul, m-am ascuns în baie și am sunat acasă.

Mi-a răspuns draga de mama cu o voce stinsă, dar care se șoca și se alarma pe măsură ce înțelegea că o sunasem eu și că eram în pericol. Nu știa ce-ar putea să facă şi intrase într-o stare de disperare, iar mie mi se strânsese stomacul înțelegând că scăparea nu va veni de la ea.

Eram prea departe. Prea departe. N-avea cine să vină după mine. Nici măcar nu știam unde sunt. Eram în pustiu…

Pentru o secundă mi s-a oprit respirația.

Am înțeles că sunt singură în asta și că va trebui să mă descurc. Am lăsat-o pe mama în disperarea ei și m-am întors la disperarea mea. Eram din nou singură, doar eu cu mine.

În timp ce scriu asta, corpul își amintește tot ce simțeam și uşor, uşor începe să se comporte la fel. Îmi revine agitația interioară și amorțeala exterioară, mâinile mi-au înghețat.

This too shall pass…..

Zilele se scurg cu mine încercând să găsesc momente potrivite, fisuri în rețeaua creată de jegurile astea, scursurile societății. În cap am vocea mamei și disperarea în care am lăsat-o când am închis telefonul, fără să știe dacă voi mai suna vreodată, dacă voi scăpa vreodată vie de unde sunt. Mi-e milă de ea. Știu că n-a avut o viață ușoară lângă tata. Eram bătute când una, când alta, când împreună, așa trăiserăm până atunci. Eram obișnuite cu abuzul.

Îmi amintesc fața ei frumușică, acoperită periodic de vânătăi, pe care încerca să le ascundă. Îmi amintesc frica, teroarea cu care trăisem toată viața. Lustra din hol, de la intrare, care avea un glob de sticlă în jurul becului și franjuri metalici în exterior, iar el, un om foarte înalt, singurul care atingea lustra când intra în casă.

Nu exista dată să aud cling-ul ăla metalic pe sticlă, să nu-mi cadă stomacul în tălpi și să amorțesc instant.

În creier se făcea vid și corpul îmi îngheța total. Știam că mi-o voi lua, chiar dacă nu făcusem nimic. Va găsi un motiv, ceva nu va fi în regulă. Toată furia care zăcea în el avea s-o verse pe mine și eu nu puteam schimba nimic. Deveneam un sac împietrit de box. Mâinile lui uriașe nu se opreau nici când imploram și promiteam că n-o să mai fac.

Cu fiecare zi, fiecare an, viața devenea tot mai grea și mai urâtă. Nu-mi doream decât să mor, să dispar, să mă topesc.

Revenind la hotelul groazei, realizez că „filmul” e întrerupt pe o bucată de timp despre care nu sunt sigură cât de lungă a fost. Îmi vin mici fragmente, în care pare că se derulează un diafilm stricat, care are imagini doar pe alocuri. Văd mult consum de alcool, îmi amintesc câteva bătăi, sex amorțit și scârbă multă.

Apoi revine scurt și mă văd evadând de-acolo, mă văd alergând, nu-mi amintesc ce, unde, cum. Din nou sunt prinsă și trimisă cu două dintre fetele de bază ale Bărbosului, la un motel cu căsuțe undeva în pustietate, închis. Era gol, gol, nimeni în jur. Doar noi trei.

Urma să așteptăm să ajungă şi el de unde era. Cred că fusese plecat în România. Știam că dacă va ajunge acolo, cel mai probabil mă va omorî. Era clar că nu mă vor putea folosi, că voi încerca mereu să fug, că le voi crea probleme constant. Eram o povară, nu un profit.

Când le-am auzit vorbind la telefon cu el, când am înțeles că îl așteptam să vină, am înțeles că trebuie să acționez atunci, că nu am timp de pierdut. Am ieșit din căsuța în care stăteam toate trei, urlând și sperând că cineva mă va auzi în pustiu.

Au ieșit și ele alergând după mine. Una dintre ele era foarte corpolentă și înaltă, un munte de femeie, cealaltă la vreo 35–40 de ani, o curvă versată și periculoasă. Eu micuță și slabă, dar cu avantajul că am fost băiețoaică și că mă bătusem cu mulți băieți de mică.

M-am luptat cu amândouă ca în visele alea în care alergi, dar parcă nu te miști, fugi în reluare. Simțeam că-mi dau ultima suflare cu fiecare lovitură. Abia mai respiram, dar continuam să lovesc în stânga și-n dreapta, să mușc, să le trag de păr, să țip.

La un moment dat, într-un exces de adrenalină, am prins putere, am scăpat din mâinile lor și am fugit cât de tare am putut în stradă. Motelul era în ceva ce părea a fi o livadă uriașă, dar nu sunt sigură. Fiind frig, pomii păreau ca oricare alții, dar alergătura până la strada principală a părut interminabilă.

Nu credeam că voi reuși, dar speram din tot sufletul meu spart în bucăți. În stradă am reușit să opresc o mașină, să explic în puțină turcă pe care o învățasem ce mi s-a întâmplat și să am norocul să fiu înțeleasă.

Așa am ajuns la jandarmeria de care vorbeam la început.

Nu-mi amintesc exact câte fete erau în jurul sobei sau dacă am stat acolo o zi ori două. Știu doar că am fost transferate curând la închisoarea mare din Istanbul, în niște camere mari, cu banchete lungi, unde erau multe fete care așteptau să fie trimise în România.

Camerele în care ne aflam erau chiar lângă biroul gardienilor, iar baia, singura baie, era pe peretele opus. La baie aveam voie la ore fixate de ei. Ne spălam într-o chiuvetă micuță, nu înainte de a fi aranjate în șir indian și bătute pe rând cu batonul peste mâini. În fiecare dimineață. Un fel de mic dejun.

Simțeam că-mi plesnește pielea pe mâini, atât de umflate erau. Și dacă în primele ore mă bucurasem că în sfârșit scăpasem și eram acolo, unde mă luptasem atâta să ajung, acum mă cuprindea o altă frică. Oare cât aveam să zac în pușcăria aia? Și de ce eram pedepsită?????

Înțelesesem că cele care aveau acte erau puse pe autocar și trimise imediat înapoi în țară. Cele ca mine, care nu aveau (pașaportul îmi fusese sechestrat din ziua 1, nici nu mai știam cum arată), așteptau programare la ambasada din Istanbul, să li se dea o foaie de călătorie. Și a durat.

Când a venit ziua în care am fost anunțată că voi merge la ambasadă, am simțit o bucurie cum nu mai simțisem de mult. În sfârșit puteam vorbi cu autorități din România, le voi putea spune prin ce-am trecut, cineva mă va înțelege, mă va proteja și voi fi, în sfârșit, liberă.

Arătam deplorabil.

Nu-mi amintesc când fusese ultima dată când îmi făcusem o baie adevărată și aveam aceleași haine pe mine de zile întregi. Probabil miroseam a mort.

Purtam pardesiul ars. Era frig şi nu puteam să-l arunc, dar oricum nu mai conta. În curând ajungeam la ambasadă.

Am intrat acolo eliberată, ușurată, fără să mă mai intereseze că arăt ca o boschetară.

Am fost întâmpinată cu dispreț, cu priviri pline de silă și lipsite de empatie. Tot ce sperasem eu s-a spulberat din primele secunde. Am așteptat tristă, printre jigniri, foaia de călătorie, apoi am fost duse înapoi la pușcărie, unde am mai stat în jur de două zile.

În ziua în care am fost urcată în autocarul spre Giurgiu, cu zeci de alte fete, eram deja cu sufletul amorțit și nimic nu mă mai bucura, nimic nu-mi mai dădea speranță. Mă simțeam stricată definitiv, folosită ca o cârpă și aruncată ca ultimul gunoi.

În Giurgiu am fost lăsate undeva lângă gară. Cum eu nu aveam niciun ban, am urcat în trenul spre casă, cu speranța că mă voi putea ascunde de naș.

Evident că n-am avut nicio șansă.

Am încercat să-i povestesc de unde vin, prin ce trecusem și că îmi doresc doar să ajung acasă, dar nu am bani.

A venit cu sugestia că am putea întreține relații sexuale pentru asta, că oricum n-ar fi o problemă pentru mine.

Pentru prima dată am înțeles cum te ajută experiențele de viață să te adaptezi. I-am spus că mi se pare normal să ceară asta la schimb, doar că eu, trecând prin atâtea, nu prea mai am încredere în oameni și mi-e frică să nu mă dea jos din tren dacă facem asta atunci. Că prefer s-o facem cu o stație, două mai aproape de destinație, ca să mă asigur că voi ajunge sigur acasă. Și a fost de acord.

Cred că la un moment dat am și adormit. Eram atât de obosită… preferam să nu mă gândesc la ce suflet grotesc au unii „oameni”, dar îmi venea din când în când în cap fiecare scenă pe care o trăisem în ultimele luni… inclusiv asta cu nașul. Cât de hain să fii???

Când mai aveam o stație, m-am trezit cu el lângă mine, făcându-mi semn să-l urmez. M-am ridicat, am ieșit în holul trenului și i-am spus:

– Vreau să vă spun ceva, că păreți om de treabă și cu familie acasă. Realizați de unde vin eu?? Vă dați seama câte boli zac acum în mine? Vă riscați să faceți asta cu prețul vieții? Chiar credeți că se merită? Sunt și vreo frumusețe…

Și a funcționat!

L-am pus pe gânduri, m-a analizat bine și, dezamăgit, mi-a transmis în colțul gurii:

– Hai, dispari de-aici, să nu te mai văd!

Fără să arăt nicio emoție, m-am întors cu capul plecat și-am traversat spre următorul vagon. Pe geamurile murdare vedeam cum mă apropii din ce în ce mai mult de orașul meu.

În jumătate de oră, am coborât în gara la care visasem ore în șir… eram acasă… și totuși, nu mai simțeam nimic. Nu mă învăluia bucuria, cum aș fi crezut.

Am făcut drumul scurt de la gară acasă în câteva minute, arătând deplorabil. Era o după-amiază gri, parcă potrivită cu starea în care eram.

Am ajuns la blocul în care locuisem toată copilăria mea, am urcat scările și am bătut la ușă. Mi-a deschis mama, care timp de un minut sau mai mult s-a uitat la mine în gol. Nu înțelegea dacă se uita la mine în carne și oase sau eram doar o vedenie.

Se uita prin mine, pentru că din mine mai rămăsese doar o carcasă cu ochi goi. Nu mai simțeam nimic, nu mai aveam reacții, nu plângeam, nu mă bucuram. Ultimele luni scurseseră din mine orice era uman.

Acum eram doar un strigoi.